Que tu étais beau dans mes yeux…

Maine am sa plec, pentru ca astazi eu te-am lasat in fata aceluiasi loc hidos de doi ani. Astazi am plans in amintirea unui lucru frumos, maine voi rade si voi fi altcineva. Maine voi inceta sa te mai caut, voi fi tot ce tie ti-a displacut… tot ce eu am iubit vreodata.

De maine am sa incep sa il citesc pe „maimutoiul” de Frédéric Beigbeder, ala pe care tu il urasti, fiindca astazi inca mai tin la tine. Astazi inca imi doresc sa te intorci, insa astazi sunt doua ore si cinci minute; atat timp raman a ta, doar 2h5′ pastrez poza noastra pe noptiera impreuna cu scrisoarea pe care ti-am scris-o.

Apoi, iti voi trimite fotografia si scrisoarea. De acolo vei afla tot ce nu stii, tot ce nu ai stiut doi ani…. Si te rog sa nu te intorci chiar daca vrei. Maine nu te voi primi in viata mea, de maine nu vei mai afla nimic de mine, pentru ca nu vei avea de la cine. Nu mai avem nici un prieten comun de cand ai incetat sa mai dai pe acasa, sau cel putin pe la locul unde eu il numesc „acasa”.

Astazi sunt singura insa maine, maine voi fi inconjurata de cei pe care ii iubesc. Maine el imi va spune din nou ca ma iubeste si atunci tu nu vei mai fi nimeni, nimic. Si apoi el va incepe sa il citesca pe Beigbeder. De atunci el va deveni tot ce tu nu ai fost, tot ce eu am vrut sa fii numai ca sub alt chip. De maine nu te voi mai cauta.

Mai sunt doar doua ore si eu inca te iubesc. Doua ore in care voi continua sa inlocuiesc scrisorile pe care ti le scriu. Vreau ca asta sa fie ultima, vreau sa incetez sa ma mai gandesc la tine, vreau sa traiesc pentru mine.

A ta pentru inca doua ore,

Anna

P.S.: ultima scrisoare pe care ti-am scris-o a fost in franceza. asa nu vei intelege nimic si te vei enerva si apoi o sa trebuiasca sa iti suni singurul prieten ca sa te ajute sa traduci. acum …bisous.

La poussière sur les claviers en Décembre, ou non?

Printre tacerile caramizii, firele lungi ale incalcelii albastre ale carei sensuri nu le mai gasesc… pentru ca nu le mai caut.Pe ploaie n-ai sa ma lasi sa plec si am sa iti citesc tacerile, mai ales atunci cand n-am ce detalii sa povestesc.Cearceafuri prea albe?!?

Am sa astept ca zgomotul acela odios, facut de ciorchinii de apa sa se opreasca… Sa ma lase sa plec, sau cel putin sa imi dea senzatia; sa ma lase sa uit ca a fost o toamna, un noiembrie ipocrit din care nu imi aduc aminte decat de tine plecand, uitand in urma ta amintirile unei veri de mult apuse. Desi nu vreau ca ploaia sa se opreasca, pentru ca asta ne-ar separa definitiv, asta si inca decembrie.

Nu poate ploua la infinit. Cum odata soapte sferice, umede de lacrima se vor opri , atunci se va auzi scartaitul rece al usii. Tu vei fi plecat in mai putin de o clipa, fara sa am timp sa ascult pasii tai, pentru ultima oara pe pragul violet al usii. Vei fi mort . Intre doua taisuri a doua cutite reci.Intre doua note inalte intre care te sufoci. Nu vorbesc aici despre trecut… nu e trecutul, ci cam tot viitorul meu.

Si totusi daca as putea sa stiu cand se va opri ploaia… as afla cand nu vei mai fi langa mine, cand nu voi mai putea sa iti ating pianul sau sa te privesc cum iti invarti domol suvitele de par pe degete. Atunci trandafirii mei se vor ofili si in locul lor nu vor mai fi altii, pentru ca am sa refuz sa caut inlocuitori. Am sa ma indarjesc sa te pierd intre mare si mal, intre noiembrie si decembie. Am sa te privesc plecand pentru ultima oara, grabindu-ti pasii de parca ai dori sa pleci mai repede si sa nu fii nevoit sa te inotci. Atunci voi apasa Do-ul de la pian si totul se va termina. De atunci nu va mai fi nimic…

Ochii si tamplele . Mainile mute, reci.Pleoape atinse cu buzele.Dragoste, cu respiratia sacadata , batai cuminti de inimi.Cum nu poti lua destul aer, cum nu poti sa te-asuzi dupa draperiile mov atata cat ti-ai dori si sa priveste de acolo o boaba mica din ce-a fost al vostru. De ce va va fi luat decembrie.Prin buzularele de la spate, sub scaunele din autobuz, in caietele colorate, in cutii muzicale cu balerine, in ceainice si printre ambalajele de ciocolata, in bomboanele cu lichior si in ghivecele cu lalele…. e dragoste.Serpentine, spirale, cercuri echivoce, arcuiri confuze , pde zambet, preludii obscure , neintelese de noi. Cand incepe iarna nu mai suntem naivi. Cu degetul meu iti voi inchide buzele din zambet.Buzele mele vor sopti blesteme neinduratoare langa urechea ta stanga.

Desi tu nu le vei auzi caci mintea ta va asteapta cu disperare zornaitul dulce al ceasului din living ce indica ora 12, inceputul lui decembrie… Vei cauta, in singurul sertar pe care ti l-am eliberat, niste haine pe care sa le indesi intr-o geanta… sa pleci si sa uiti sa ma saruti. Dar atunci vei fi dezamagit sa afli ca hainele ti le-am mutat in dulap intr-un anume noiembrie, ca ti-am aranjat camasile pe umerase; si totusi asta nu va schimba nimic. Ci doare te va infuria mai mult sa stii ca ti-am umblat in lucruri, iar in acele momente toata fragostea se va schimba intr-o ura palida, mai mult indiferenta, pentru ca deja ploaia s-a oprit… deja blasfamiile s-au spus, decembrie a venit si noi am plecat .

Nu mai cant la pian. Nimeni nu mai canta. Aud pasii pe scari din ce in ce mai estompati.Revocand orice ipoteza a reintoarcerii, din momentul in care ai plecat, pe clapele albe lungi , incep sa se astearna firele de praf, unul cate unul. Iar eu parca le aud.Torturatoarea soapta ce imi numara secundele de cand ai plecat. Si s-a rupt timpul din nou in doua realitati. Inhalez intunericul primei clipe de iarna. Plang prima lacrima din iarna asta. Gust din amarul primei virgule din decembrie dupa care vor urma niste pagini albe. Pana voi invata urmatorul cantec la pian, pana n-am sa ma mai impotmolesc la al 12 -lea acord din cantec. Al doispelea si ultimul.

Fiindca tu m-ai invatat ca ultimul conteaza cel mai mult. Meticulozitatea cu ajutorul caruia interpretezi ultimele note, dragostea pe care o transmiti sau o astepti. Astept sa-ti aud ultimul pas dar parca nu se mai termina… parca continua frenetic prin micile lacuri de afara, facandu-ma sa cred ca am trait o minciuna, poate chiar un vis. De aceea plang iar si lacrimile-mi cad pe petalele deja ofilite ale trandafirilor. E inca 12 fix… au trecut mai putin de 59 de secunde si mie mi s-a parut o viata. Acum apas pe Do, lasand tot praful sa alerge violent in razele lunii. Trag draperiile violete, iau cheile si plec in urma ta asteptand macar un fulg de zapada… macar un semn ca doisprezece a venit. Ca eu trebuie sa incetez sa te mai caut ..

Timpul ramane canta cel mai sublim , cel mai amar si mai curnt epilog. ….Peste cateva ore al 100-lea minut din decembrie este cantat. De tine si de mine.Tablou fara rama suspendat la mai putin de-un gand de asa-zisul final.

La acelasi pian, sub aceleasi raze misterioase ale lunii sub care ramanem mereu impreuna.
e si un sfert, deci a fost cu accroauchocolat care a fost in alb.

1.11.09

O asteptam de mult timp, desi eram convinsa ca atunci cand va veni o voi ignora sau in cel mai bun caz voi fugi de ea. Dupa aceea voi fi atat de naiva incat nu imi voi da seama ca nu pot lupta impotriva ei, ca mereu isi va alege cel mai bun aliat.. sufletul meu; desi eu nu am fost de acord cu asta, desi pe mine nu m-a intrebat nimeni. Pentru ca ea, iubirea navaleste ca un autobuz in statie cand semaforul indica rosu. Tu traversezi si te miri ca te loveste… simti o intepatura, apoi realizezi ca intepatura aia a fost sufletul ce a iesit din tine. Initial te gandesti ca e imposibil.

Prin urmare o iei treptat, analizand toate cauzele, eventual posibilele rezultate. Totul duce spre… nicaieri. Nu exista nicio explicatie logica pentru ceea ce ti se intampla. Creierul  tau, pe care il consideri destul de ok, iti controleaza fiecare gest, fiecare parte din tine.

Singura justificare pe care o gasesc mereu este ca nu tine de mine. E prea puternica si ma domina. Din aceasta cauza ajung mereu la ideea ca tu esti vinovat de asta; stiai ca te iubeam, stiai ca o sa te iubesc in continuare de asta m-ai lasat sa plec. Pentru ca nu iti pasa decat de tine, de imaginea ta de macho; fiindca in mintea ta tot filmul a fost regizat: pleaca, i se face dor, revine. Ei bine afla ca nu o sa vin, afla ca el (din cauza caracterului tau infect mereu va exista un el, atata timp cat va exista un amarat de „noi”)  inca ma asteapta. E in continuare acolo pentru mine, asteptandu-mi reintoarcerea cu bratele deschise, cu inima batand repede in speranta regasirii mele.

Te iubesc pe tine pentru ca esti tipul cu aer strengar de Hugh Grant, cuceritor, diabolic… pur si simplu irezistibil. Dar el e acolo, creeand antiteza ta, fiind tot ceea ce tu nu poti fi. El e cel ce imi daruieste ciocolata mea preferata, straduindu-se sa ma cucereasca prin delicatete, finete.

Cand vei citi scrisoarea asta probabil eu voi fi langa el… desi langa tine sigur nu voi fi. Voi inceta sa iti mai scriu asa cum faceam de obicei cand plecai in excursii lungi, voi inceta sa te sun, ba chiar voi sterge numarul tau din telefon. Asa nu voi fi nevoita sa iti raspund, caci nu iti voi sti numarul. Te-am iubit pentru ce ai fost… acum doar te urasc pentru ce esti.

 

PS: Ignora petele ciudate de pe hartie. A fost ultima data cand am plans in amintirea noastra.

 

Fii fericit,

anna.

 

Roz inchis.

Totul a inceput intr-o zi de vara… cand m-ai luat de mana si am speriat impreuna porumbeii. In ziua aia am simtit prima data iubirea, sau ceea ce credeam eu atunci ca e dragostea. In momentul acela am vrut sa cred ca suntem unul singur, dar tot s-a spulberat cand mi-ai dat drumul. Totul s-a petrecut prea repede si in acelasi timp prea lent ca am avut senzatia ca tu ai fugit cu porumbeii si m-ai lasat.

Atunci mi-am dat seama ca nu imi permit sa te pierd, ca ai devenit ca un drog pentru mine. Am nevoie de tine ca sa pot trai, de imbratisarile tale ca sa nu ma pierd, de saruturile tale ca sa stiu ca inca exist… si tu inca esti langa mine.

Apoi noi ne-am schimbat, si in  locul unde am speriat atunci porumbeii s-a construit o vila fastuoasa, de fapt un kitsch intr-un loc minunat. Nici macar nu mai trec porumbeii pe acolo, asa as fi fost sigura ca noi am trait candva ceva frumos…

Insa mi-a ramas mare ce nu poti sa mi-o iei. Pentru ca probabil acolo te-am cunoscut cel mai bine. Acolo ai fost cel pe care il iubesc acum cu tot sufletul; esti mai mult decat un simplu drog pentru mine… esti singurul om ce ma poate calma mereu, ce ma face sa rad indiferent de gravitatea situatiei in care ma aflu.

Te astept in continuare in fata acelei vile odioase ce imi fura amintirile…

Trei minute.

Trei minute.

Trei minute dintr-o viata intreaga. Atat am privit poza noastra, atat te-am simtit langa mine desi esti atat de departe. Doar pentru  cateva minute mi-am amintit de noi, de tine si de mine… poate si de mare.

Te-am iubit doar fiindca ma tineai de mana mereu cu toate ca eu refuzam. Te iubeam pentru ca nu ai renuntat sa fii acolo, sa ma mangai cand plang, sa zambesti cu mine. Tu.. pe tine te-am simtit cel mai aproape cand mi-a fost rau, am suferit cand ai plecat. De fiecare data lasai un gol imens in mine si refuzam sa accept asta. Acum sunt convinsa ca te-am iubit ca un copil, ca iubirea mea a fost candida asa cum au fost si mangaierile tale.

Acum te iubesc pentru ca stiu ca mereu vei fi acolo, sa ma indrumi spre loucul unde imi va fi bine. Poate vei gasi candva un loc sa ne fie la amandoi bine. Pana atunci noi nu suntem noi. Suntem eu, sau ceea ce a mai ramas din mine de cand nu mai stiu sa iubesc cu adevarat, si tu, cel de care nu stiu mare lucru. Pentru ca e adevarat… nu stiu cum esti in realitate. Imi arati mereu alta latura a ta cand esti cu mine, si de fiecare data nu te recunosc in vorbele altora. Eu te stiu pe tine… pe cel care ma tine de mana. Eu te-am vrut pe tine si mi-a fost frica sa nu il primesc pe el.

Atat te-am iubit, atat te iubesc. Trei minute dintr-o viata intreaga. Trei secunde din fiecare  sarut.

Quelque part entre l’enfer et le paradis…

Poti sa te multumesti sa bati la niste usi care nu iti vor fi deschise. Ramai aici. Ramanem prinsi intre culuarele cu podele  fierbiti. Atunci cand fugi vei vrea sa plangi. Daca ramai pe loc senzatia nu iti dispare. Si te topesti incet si speri ca te evapori spre cer, dar totul se intoarce ca o clepsidra la mijlocul caruia ai fost cndamnat sa plutesti, sugrumat de dogoare neagra si lumina…

Refuzi sa crezi ca esti prins in capcana propriului joc, ca ai uitat sa privesti esenta, sa iti amintesti de iubire. Acum privesti doar o proiectie a dragostei, a tot ceea ce aveai printr-o pelicula de sticla misterioasa ce nu te lasa sa o atingi. Te indruma doar sa speri la o a doua sansa sa crezi ca e un drum inapoi sau un drum inainte. Te inebuneste ideea de mijloc, de stramsoare.

Iti eliberezi mainile, nu ca sa pleci de acolo. Deja esti prins. Te indeamna da vise, la mere otravite, la pieptene vrajite si la sticlute verzi cu otrava. Ridici ochii din pamant. Aici nu-i o poveste, nici Fat-Frumos, si nici vreun zmeu. Zmeul este timpul iar in panglici rosii is albastre e scris despre iad si infern. Noi ce am fost odata sus ne-am multumit sa coboram, si cum n-am avut puterea de a termina un drum ne-am multumit cu o stramsoare, care ne seaca de liniste care mi-a prins mainile si durerea, zambetele si razele de soare in lentile ce cad de sus spargandu-se in soapte agonizate si urlete pe care nu le auzi decat tu. Si te descurajeaza.. .

Sunt propriile tale cuvinte ce iti alearga nebune in minte ca niste fulgere. Vrei sa pleci, sa renunti la jocul asta tampit, dar e prea tarziu. Acum trebuie sa te multumesti sa traiesti asa, singur si pocait, gandindu-te la fericirea de odata, la lumina ce o vedeai de fiecare data cand deschideai ochii. Aici, aici nici nu poti dormi… timpul se joaca cu tine, te lasa sa suferi si nici macar nu ii pasa ca te sleieste de orice urma de putere. Te lasa sa mori si parca atunci acele lentile iti contempleaza mai mult si mai mult, inviindu-ti in memorie tot ce ti-ai fi dorit candva sa uiti. Simti ca mori… ca te duci departe dar nu stii inca directia.

Si nu te lasa. Nu te lasa sa pleci pentru ca ar insemna sa scapi de aici. Nu te lasa sa speri pentru ca razele nu patrund aici jos. Te lasa insa sa mai cazi putin, sa mai mori un pic. Intr-o sfera murdara de funigini insangerate, intr-un colb de praf si durere. Aiurea … Tu vrei sa mori. Si nici nu iti amintesti culoarea vreunei flori din paradis, si nici nu-ti amintesti cum te mai doare iadul.

Ai vrea sa te omori dar nici asta nu poti. Ai vrea sa iti amintesti dar totul ti se pare un vis, nu mai stii nimic, desi toate acele lucruri le iubeai. Poate si sa stii ca ai vreo sansa sa iti regasesti echilibrul, dar ti se pare imposibil. Ti-e frica si sa gandesti, te doare, te doare si sufletul deja.

Fiecare secunda te doare. Te scufunzi din ce in ce mai adanda. Secundele se bucleaza pe un chip trist. Ai o singura ceritudine : moartea. Durerea e relativa…secundele cad odata cu tine.  Ti se lasa totusi o certitudine…

(cea cu gri e accro.au.chocolat)

Une autre année…

Ma intreb daca esti constient de amprenta pe care au lasa-o ochii taii in inima mea. Culoarea aceea… a cafelei reci, ce ma insoteste in cele mai frumoase si totodata mai ingrozitoare vise ale mele. Mirosul tau e impregnat in hainele mele, probabil doar aparent, doar pentru simturile mele, doar pentru balonul de sapun in care traiesc. Din cauza ta imi place si lamaia… uneori era lucrul pe care il detestam cel mai mult.

A mai trecut inca un an si noi nu mai suntem in acelasi loc.  In aceeasi gradina involburata, parca stropita cu flori, cu flori magice gata sa tina taina unei iubiri. Desi ele sunt cele care spun tuturor, cele care iti distrug iubirea si te lasa singur… Pentru ca in fata lor nu ai nici o sansa, nici tu si nici eu pe langa tine., devenind de multe ori aceleasi persoane reci.

Vazand jocul dintr-o oglinda, mi se pare ca totul e diferit. Si desi nu depinde de noi, purtam pe gene aceeasi taina de veacuri, acelasi sentiment inocent al ei, si totusi eretic al lui. Poate ca in oglindirea acelei suprafete plane vad totul asa cum e in realitate. Poate ca noi nu am intrat candva  in gradina condusi de un sentiment pur, poate ca suntem doar doua persoane frivole, unul mai imperturabil si  mai rece ca celalalt.

Mi-as dori sa imi fi dat o raza de lumina, desi mi se pare absurd. As fi vrut sa o pastrez intr-un vas de cristal si sa stiu ca ai existat, sa cred in ea fara sa imi pese de stupiditatea gestului meu. Dar cum am spart si vasul de  cristal, prefer sa cred ca a scapat atunci… Stiu ca nu e adevarat si ma doare, desi tu nici macar nu iti inchipui . Pentru ca nici eu nu stiu sigur daca e realitate, daca nu am visat totul si acuma scriu doar ca sa ma linistesc. Fiindca asta este pentru mine, o usurare. Pentru tine, pentru tine e probabil un lucru ce te umple te intrebari si iti rascoleste sufletul si mintea.

A fost si poate va mai fi.

A fost prima data cand a privit 13-ul desenat pe dulapul ei si i s-a facut frica. S-a cutremurat , si a  plans jumatate de ora fara sa stie daca a speriat-o numarul sau faptul ca e pustiita. Plangea pentru ca asa simtea atunci, pentru ca asta o facea sa se simta bine si sa uite.

A fost a doua oara cand s-a privit in oglinda si nu a vazut nimic. Prima data a fost cand el a parasit iubirea lor, dar acum era diferit pentru ca pe el nu il mai iubea. S-a gandit ca a lasat-o sufletul din nou, dar il simtea acolo impreuna cu ea plangand si el. Apoi si-a dat seama ca nu mai iubesa nimic, ca nu mai avea pentru ce lupta si nici macar scartaitul dulce al lemnului nu o mai ajuta, era singura.

A fost a treia oara cand nu a mai putut scrie despre iubire desi adora sa faca asta. Sa pateze foile cu stiloul ei stricat si sa planga, sa disstruga tot si apoi sa nu poata sa reproduca nimic, gandurile ei coturand alte compozitii… Tot ce adora odata acuma nu mai putea.

A fost ultima oara cand a plans… sau ultima oara cand isi va aminti ca a facut-o.Coboara in fuga scarile pana la parter. Se duce direct in salon si sare in balansoarul bunicii. Incepe sa se legene asteptand scrtaitul acela asa de familiar al lemnului ce o  linisteste mereu… Acum ramane  la mirosul de lamaie din casa si cafeaua ei dulce.

PS.: A scos si chitara si a incercat sa fredoneze cantecul ei favorit, dar nu a putut. A realizat ca e a patra oara cand se blocheaza la acelasi versuri “Cause these words are my diary, screaming out loud/ And I know that you’ll use them, however you want to,”

Sunt 364 spre 365

A incetat sa te mai interseze parerea si nu stiu de cand. De ce? Sunt prea multe intrebari iar eu nu stiu sa raspund singura la ele. A mai trecut un an si poate cel mai frumos. Au mai trecut 364 de zile, maine s-ar face 365 si nici nu stiu daca iti pasa, daca mai stii ce mult a insemnat pentru mine ziua aia. Poate nici nu o sa am timp sa iti dau florile  pe care ti le-am comandat la floraria mea preferata. Pentru ca probabil vei sta cu altii, apoi vei pleca subtil ca de fiecare data si vei intra pe mess sa vorbesti cu toti si sa astepti sa ne facem poze cu mainele noastre pe care scrie “Happy B`day!”.

Nu cred ca se va mai intampla. Nu stiu daca anu asta vom mai sta la o masa sa bem Prigat de portocale si sa mancam prajitura caramel sau glasse. E prea tarziu sa ne mai gandim, incepem sa nu mai vorbim si asta ne distanteaza. Daca nu a facut-o deja suficient. Eu, eu iti spun la multi ani si probabil ca biletul o sa ramana la gunoi.

A ta,

anna^^

Nu credeam ca am sa invat sa mor vreodata.

Te trage spre ea… Nu vezi nimic altceva decat o lumina puternica, alba, parca divina care iti pare a fi doaro ceata de margaritare. Nici macar nu zaresti lucrul care te duce intr-a colo, sau poate persoana. Inca iti simti sufletul la locul lui, caci nu a mai plecat de mult timp si esti sigur ca ii vei simti lipsa daca va pleca. Inca iti amintesti ca trebuia sa iesi afara purtand rochia alba si pantofii noi. La fel de bine iti amintesti ca ai iesit din casa cu o cafea in mana si telefonul in cealalta. De aunci nimic… E tot ce stii, datele nu sunt concrete si nici complete. Esti pierdut si nu te poti opri sa tipi.

Pleoapele ti se inchid greu ca si cum genele tale ar fi incarcate de roua. Iti e greu sa mai respiri, sa mai gandesti logic si coerent. Iti pierzi simturile, sufletul se chinuie in tine… nu vrea sa te lase. Cazi in genunchi si puterea cu care erai impins spre lumina se pierde de parca i se facu mila de tine. Te zbati ca o frunza batuta de grindina.

Cand ridici privirea din pamant observi ca esti la mai putin de un metru de ceata de margaritare. Acum e interesanta, te atrage spre ea. Vrei sa vezi ce e dincolo de ea desi ar treebui sa stii ca lucrurile frumoase sunt nu tocmai bune. Vrei sa o atingi cu varful degetelor dar nu poti. Cazi ravasit de toate si adormi… nu stii cand te vei trezi, daca o vei mai face, dar nu mai poti. Trebuie sa te culci, trebuie sa faci cumva ca sufletul sa iasa din tine ca sa nu moare.Dar esti constient ca nu te va lasa. Preferi sa incerci… Ai adormit si nu stii cand te vei trezi. Nu stii daca sufletul tau e mort sau nu. Nu mai stii nimic.